Reglementari comunitare privind libera circulatie a persoanelor in cadrul UE

Reglementari comunitare privind libera circulatie a persoanelor in   cadrul UE

1. Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam si Actului Unic European

1. „Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii

Europene are dreptul de a se deplasa si de a-si

stabili resedinta in mod liber pe teritoriul statelor

membre“.

2. „Libertatea de circulatie si de sedere poate sa fie

acordata, in conformitate cu Tratatul instituind

Comunitatea Europeana, cetatenilor unor tari terte

care domiciliaza legal pe teritoriul unui stat

membru.’’

(Carta Uniunii Europene privind drepturile

fundamentale - Articolul 45)

Libera circulatie a persoanelor1, una din cele patru libertati fundamentale ce caracterizeaza spatiul comunitar, urmareste, din punct de vedere economic, sa creeze, in primul rand, o piata comuna interna a fortei de munca, iar din punct de vedere politic sa realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeana.

Libera circulatie a persoanelor constituie o realitate in cadrul Uniunii Europene. Ea presupune absenta oricarei discriminari bazate pe nationalitate intre lucratorii statelor membre in ce priveste angajarea, remunerarea si alte conditii de munca si angajare. In acest sens, persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica in justitie in oricare stat membru. Sunt, evident, reglementate si anumite limitari pe motive de ordine publica, securitate publica ori sanatate publica.

Beneficiarii acestui drept sunt nu numai lucratorii salariati, ci si membrii lor de familie.

Libertatea de circulatie a persoanelor si a fortei de munca nu ar putea fi insa completa fara libertatea stabilirii resedintei, facilitand astfel punerea in practica a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetatenilor acestui spatiu comun: dreptul de a trai si de a munci, la alegere, in oricare stat membru al Uniunii Europene, pentru un salariu si un regim de impozitare similare, avand acces la educatie si formare profe­sionala, beneficiind de protectie sociala si avand dreptul de a alege si de a fi ales in scrutinurile nationale si europene, in aceleasi conditii ca si cetatenii tarii de resedinta.

Potrivit articolului 7A al Tratatului Uniunii Europene, „dreptul la libera circulatie se aplica tuturor si comporta obligatia de a suprima toate controalele la frontierele interioare”. Totodata, art. 8A, statueaza ca orice cetatean al Uniunii are dreptul de a circula si de a se stabili liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitarilor prevazute de legislatia comunitara.

Libera circulatie a persoanelor si eliminarea controalelor la frontierele interne constitu ie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata interna – ce nu poate fi realizata in conditiile existentei unor frontiere interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor.

Esenta acestei libertati consta in eliminarea discriminarilor intre cetatenii statului membru pe teritoriul caruia se afla acestia sau isi desfasoara activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneratie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizeaza libera circulatie a persoanelor in spatiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulatie asupra unor noi categorii de persoane (studenti, persoane ce nu depun activitati economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetatenie europeana” a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de libera circulatie si de libera rezidenta in interiorul Uniunii tuturor cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat in domeniul de interes comun al statelor membre si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigratie.[1]

In principiu, politica de ocupare a fortei de munca ramane in competenta state­lor, dar actiunea normativa a Uniunii Europene poate fi indirecta prin politica liberei circulatii si prin politica fondurilor structurale.

In baza acestui document fundamental, care este Tratatul de la Amsterdam, statele trebuie sa‑si elaboreze politici de ocupare si de combatere a somajului compatibile cu orientarile de politica economica ale Uniunii Europene[2]. Marile sfidari carora trebuia sa le raspunda Tratatul de la Amsterdam constau in ameliorarea situatiei ocuparii fortei de munca, concilierea competitivitatii economice cu progresul social, organizarea muncii intr‑o lume a unor spectaculoase mutatii industriale si teh­no­logice, inscrierea problemelor demografice in evolutia Europei sociale pe termen mediu si lung si extinderea notiunii de Europa sociala la cea de Europa a cetatenilor[3]

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte in Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigratie si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor) si a prevazut o perioada de 5 ani pana la momentul in care se vor aplica procedurile comunitare si in aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are in vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie in care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de nationalitate. In acelasi timp, se desfasoara un amplu proces de implementare a unor standarde comune in ceea ce priveste controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigratie. Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat sa ia parte la masurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar in cadrul masurilor referitoare la politica de vize.[4]

Dupa cum am mai mentionat, libera circulatie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertati din cadrul pietei interne si a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alaturi de libera circulatie a produselor, libera circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor.

Cetatenii europeni beneficiaza de dreptul fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat in avantajul tuturor, libertatea de circulatie a persoanelor trebuie insotita de un nivel corespunzator de securitate si justitie.La Amsterdam, aceasta dubla cerinta a fost inscrisa in Tratat sub forma infiintarii progresive a unei zone de libertate, securitate si justitie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost insa pe deplin infaptuita in cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de cateva state membre in baza Conventiei de Implementare a Acordului Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata in vigoare la 26 martie 1995).

In cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European si Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce intr-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate intr-o serie de documente internationale, europene si nationale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire intre cetateni, intrunind – pentru prima data – in cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se gasesc in mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii in orice stat membru.

Obiectivul esential al Actului Unic poate fi considerat vointa de a realiza un spatiu fara frontiere, permitand libera circulatie a marfurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor.[5]

Prin incheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), Romania s-a angajat ireversibil pe calea integrarii europene.

Elementul-cheie al strategiei de aderare il constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de Romania, enuntand principiile, obiectivele si prioritatile de actionare si mobilizand intr-un cadru unic toate formele de asistenta comunitara.

In 2000 au inceput efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale Romaniei la Uniunea Europeana. Capitolul referitor la libera circulatie a persoanelor a inceput sa fie negociat abia in 2002, la Bruxelles, in cadrul primei Conferinte de Aderare.

Romania accepta in intregime acquis-ul comunitar al Capitolului II – Libera circulatie a persoanelor, intrat in vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitand o perioada de tranzitie sau o derogare si declara ca va fi in masura sa aplice in intregime, la data aderarii, acest acquis.[6]

Constitutia Romaniei in art. 25 stabileste ca „Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat”.

In vederea asigurarii liberei circulatii a persoanelor si a fortei de munca la momentul aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, tara noastra a adoptat o suita de acte normative intre care amintim aici pe cele mai importante:

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulatie pe terito­riul Romaniei a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Econo­mic European[7], aprobata prin Legea nr. 260/2005[8], care transpune Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE;

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate[9], modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 5/2006[10];

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor in Romania, aprobata prin Legea nr. 537/2003 si republicata in temeiul acesteia[11], modificata si completata prin Legea nr. 482/2004[12];

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea sociala a strainilor care au dobandit o forma de protectie